Doua iubiri

Povestea noastra incepe cat se poate de frumos si firesc. Impreuna cu sotul, ne-am propus sa avem un copil si (ametitor de) curand pe testul de sarcina apareau doua liniute minunate. Fericire, extaz, simteam tot tacamul pe care il cunosc toti viitorii parinti care si-au dorit o sarcina. Imi amintesc ca vreo doua prietene mi-au spus, inainte de a merge la controlul ginecologic, ca poate voi avea gemeni si am ras, spunandu-le ca nu cred ca tocmai eu as avea norocul (sic!). Asta se intampla pe data de 13.02 2013
Un 13 norocos
Seara am vorbit la telefon cu dr. Sorin Esanu, un medic extraordinar,dupa cum aveam sa aflu, care m-a trimis sa imi fac beta hcg-ul si sa-i duc valorile analizei cand merg la control. Pe 14 febr. mi-am facut acele analize si cand am mers sa ridic rezultatul, am observat ca valoarea rezultata era intr-un chenar si scria pe foaie ca in chenar sunt trecute valorile cu probleme. Am simtit ca-mi cade cerul in cap si m-am simtit deznadajduita, desi nu aveam vreun motiv real. Hormonii imi controlau emotiile L-am sunat pe dr. plangand si foarte agitata si el m-a linistit, mi-a spus sa nu ma stresez ca vedem maine ce si cum. Pe 15 febr. am mers la primul control, la Polizu, unde era medicul care urma sa-mi supravegheze sarcina.

Cand mi-a facut prima ecografie, tin minte cu acuratete cuvintele lui: “Da, este o sarcina. Uite, aici e un copil,…” si a facut o pauza, care in scris se traduce cu o virgula. Iar eu am facut ochii mari si l-am intrebat de ce a ramas suspendata in eter propozitia si ce inseamna “uite un copil” si virgula aia. Adica nu e doar unul? El se concentra la ecranul monitorului si apoi mi-a spus ca lui i se pare ca ar mai fi un embrion, dar nu e sigur si ca ar vrea sa mergem la alt ecograf mai performant, sa repetam ecografia. Asa ca am repetat-o si mi s-a confirmat ceea ce mi se parea o utopie, sarcina gemelara! Asa se explica si valoarea beta hcg prea mare, din chenar. Asadar, eram in extraz, dupa agonie. Nu-mi venea sa cred cat de norocoasa sunt, ma simteam speciala si imi venea sa strig in gura mare, pe strada, ca port doua inimioare in pantec. Bine, pe toata perioada sarcinii n-am scapat nicio ocazie de-a spune ca am gemeni in burtica :))

Pana in luna a 5-a sarcina a fost un vis. Nu greturi, nu dureri, probleme, nimic. Parca nici nu eram gravida. Imi amintesc ca prin saptamana 9 de sarcina i-am spus medicului ca eu nu sunt sigura ca sunt insarcinata, fiindca nu simt nimic deosebit :)) Am fost la Eurovision (apucasem sa inscriu piesa), am cantat pe scena, am filmat clip, am avut activitate destul de bogata. Doctorul ma vedea cam la 3 saptamani, sa ne asiguram ca totul e ok si mereu il intrebam ce am voie sa fac, cat si cum. Dupa sapt. 19-20 de sarcina, picioarele mi s-au umflat foarte mult si acesta a fost primul semn de alarma. Acela a fost si momentul in care am inceput sa stau mai mult in pat, cu picioarele ridicate. Insa faceam plimbari scurte in fiecare zi. Cu acordul medicului meu, desigur. Fatalitatea a facut sa fiu nevoita sa urc 7 etaje in repetate randuri (liftul se strica des si in acea perioada nu stateam acasa, unde faceam renovari, ci la o prietena) si tin minte ca am suierat printre dinti, ultima oara cand am gafait pe scari, ca o sa ajung sa nasc daca mai fac asa efort. Coincidenta sau nu, la vreo 2 zile dupa, chiar asta s-a si intamplat. Vreo 2 seri la rand, am pierdut lichid amniotic, fara sa-mi dau seama, crezand ca ma scapam pe mine. Era o cantitate mica si nu m-am alarmat. In ziua de 10 aug. eram la salon si imi faceam pedichiura/manichiura, cand am simtit un lichid cald care mi se scurgea de pe picioare pe scaun si am constientizat cam ce se intampla. In mod ironic, tocmai ce-i spusesem cosmeticianei cu care stateam la taclale, care ma intrebase cat mai am pana nasc, ca se poate intampla oricand, chiar si in acea zi. Si chiar asa a fost. Tin minte ca l-am sunat pe dr. meu care era in concediu si care m-a trimis de urgenta la spital. Sotul meu era in pline renovari ale cuibului nostru cand a primit acel telefon scurt, cu o singura propozitie: lasa tot ce faci si du-ma la spital. Drumul pana la Polizu a fost ca in filme, cu avariile puse, in mare viteza si cu claxoane+injuraturi din partea unor soferi care nu aveau de unde sti de ce se baga nebunul ala in fata lor.

Am ajuns la spital si in urma controlului am ramas internata. Mi-au facut dexametazona de rigoare si m-au dus direct in sala de nasteri, insa cu speranta ca-mi vor putea opri contractiile. Nu s-a intamplat asa, astfel ca dupa cele 24h necesare ca dexa sa-si faca efectul, i-am nascut (natural) pe Toma (1350 gr) la ora 19:10 si pe Matei (1550 gr) la 19:17 Am apucat sa vad doua fiinte vinetii-albicioase, le-am auzit plansul, apoi au fost dusi in incubator, la TI. La o ora dupa ce am nascut, am insistat sa-mi vad puii. Nu am acceptat nicio amanare, am spus raspicat ca eu trebuie sa-mi vad bebelusii. I-am convins pe interlocutorii mei si am mers sa fac cunostinta pt prima oara cu locatarii de cele 7,5 luni din burta mea. Chiar de as vrea sa descriu primul moment in care am dat cu ochii de trupurile lor fragile, nu pot cuprinde in niste simple cuvinte tot ce am simtit. Erau parti din mine in acel incubator si nu-i puteam atinge, nu-i puteam dezmierda, pune la san, asa cum visasem toata sarcina. Iar timpul meu cu ei era limitat; doar 5 minute aveam, sa le spun cat de mult ii iubesc, sa-i rog sa fie puternici, sa lupte pt viata si sa nu-mi franga inima. Din fericire, ei au fost ascultatori si evolutia lor exemplara, fara nicio problema. Au acceptat laptele si au crescut progresiv cantitatea, luand frumos in greutate. Eu multumeam in fiecare zi pt copiii mei sanatosi, puternici. Era ca o mantra. O repetam de cateva ori pe zi, cu credinta ca ne va ajuta sa mergem acasa cat se poate de repede.

In spital am stat 34 zile, timp in care tot ce am facut a fost sa muncesc pt a avea lapte suficient pt doi si sa ma rog pt sanatatea lor. Cat a contat asta nu stiu, insa ceva imi spune ca foarte mult.

Am ajuns acasa pe 13 sept., cu 2160 gr Matei si 2070 gr Toma. Erau atat de mititei, insa mi se pareau uriasi fata de cum fusesera la nastere. Timp de cateva luni, pana pe la mijlocul lui decembrie, i-am hranit cu biberonul, pregatind terenul sa-i pun la san si sa-mi implinesc dorinta arzatoare de a-i alapta. Cazusem si in capcana lp, o perioada, extenuata fiind de atata muls si sterilizat, spalat biberoane, pompe si tetine. Insa mi-am revenit in scurt timp, iar din 1 ian. (cand ei aveau 2l corectate) am alaptat exclusiv pana la 6l corectate. Alaptez si in prezent doi flacai de 12,5l corectate (15l cronologice). Sotul meu m-a sustinut si este la fel de implicat in cresterea baietilor ca si mine. Facem kinetoterapie pt hipotonie, insa in afara de asta totul e bine: auzul, vazul, sanatatea. Pana la aceasta varsta nu au fost raciti. Ne-am confruntat doar cu febra eruptiilor dentare. Cate 2 dintisori de fiecare :)) Povestea noastra, destul de sintetizata, este una fericita si sunt etern recunoascatoare medicului meu, dr. Esanu, personalului din Polizu si fetelor de pe grupul Alapteaza, care m-au incurajat si ajutat sa alaptez doua minuni. Si sotului meu drag, care a fost si este pilonul meu.

 

cristinabalan1

cristinabalan12

cristinabalan13

cristinabalan114

cristinabalan4

cristinabalan6

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: