Matei, minunea mea

Ati tinut vreodata in brate o minune? Fiecare copil este o minune, insa un copil prematur este o minune putin mai mare. Aceasta este povestea lui Matei, minunea mea.

Matei a venit pe lume in ziua de 28 octombrie 2013, din cauza unui hematom care ii punea viata in pericol. Avea 29 de saptamani si nici unul dintre noi nu a fost pregatit pentru asta. In primul rand medicii nu au luat in considerare faptul ca ar putea veni pe lume mai devreme. Chiar daca aveam hemoragie si eram internata de doua zile in spital, nu mi-au facut acea faimoasa injectie pentru maturarea plamanilor lui bebe. Cand au vazut ca nu imi pot opri contractile mi-au recomandat sa merg la un alt spital “mai dotat” din Bucuresti pentru ca bebe sa aiba mai multe sanse la viata, in cazul in care se va naste inainte de termen. Eu nu am fost pregatita psihic pentru ceea ce ar putea insemna o nastere prematura iar bebe nu a fost pregatit sa vina pe lume din nici un punct de vedere. A cantarit 1300 g si chiar daca a primit nota 7 si l-am auzit cum a scancit ca un soricel in momentul nasterii, doar tehnologia zilelor noastre l-a tinut in viata in prima sa luna.

Asistentele de la terapie intensivea au inceput din prima zi sa ii dea prin gavaj 1-2 ml de laptic dar stomacelul lui nu digera nici macar atat. Mergeam din 3 in 3 ore la el sa ii duc laptic, dar uneori i-l dadeau alteori nu. Profitam totusi de vizitele acestea si stateam cu el 5-10 minute, vorbeam cu el, il incurajam, spuneam o rugaciune si bagam mana pe furis in incubator pentru a-l mangaia macar o fractiune de secunda. Tot din 3 in 3 ore ii dadeam mesaj lui tati cu saturatia oxigenului pe care o citeam de pe pulsoximetru si cu procentajul oxigenului de care avea nevoie ca sa respire. Ne agatam de orice pentru a gasi putere de a merge mai departe si pentru a spera ca va fi bine. Intr-o zi l-am gasit cu ochii deschisi uitandu-se fix la mine… mi se parea ca intelege totul si ca imi spunea sa fiu puternica. Dupa 10 zile am hotarat sa il botezam in spital pentru ca il vedeam din ce in ce mai slabit si medicii erau tot mai rezervati. Facuse convulsii, hemoragie la cap gradul 2 spre 3 si a trebuit sa lupte cu o pneumonie urata. Eram disperati si nu stiam ce putem sa facem pentru a-l ajuta. Abia dupa 4 saptamani a inceput sa tolereze lapticul si sa ia in greutate cate 10-20 g pe zi. Dupa 5 saptamani a reusit sa respire singurel si mi l-au dat in brate pentru prima oara. Am crezut ca nu va mai veni vreodata ziua aceasta si am plans pana am ramas fara aer. Tin minte ca era atat de usor si atat de mic incat imi era frica sa nu ii fac vreun rau strangandu-l prea tare in brate.

Intreaga perioada a spitalizarii a fost un montagne russe. Cand aveam impresia ca lucrurile merg inspre bine si ne mai linisteam putin, mai aparea cate o veste care ne ancora din nou in realitatea prematuritatii din care nu se iese peste noapte. Un microb intraspitalicesc l-a condamnat la un alt tratament cu antibiotice iar toate venele ii fusesera sparte. Nu mai aveau efectiv unde sa ii mai bage vreun ac. In apropierea Craciunului, cand asteptam sa ne externam, in urma controlului la ochi s-a decis interventia cu laser la nivelul retinei pentru ca risca sa orbeasca (retina imatura la bebelusii prematuri este afectata de oxigenul aparatelor care ii tin in viata si tinde sa se desprinda). Am trecut cu bine si peste aceasta incercare chiar daca avea numai 1500g dar Craciunul l-am petrecut in spital cu domanele asistente si cu alti bebelusi prematuri.

L-am vazut in toate culorile posibile… L-am vazut rosu-maroniu in primele zile de viata pana i s-au format toate straturile de piele. Apoi l-am vazut galben din cauza icterului pronuntat, specific prematuritatii. L-am vazut palid spre alb cand avea anemie severa si i s-au facut mai multe transfuzii de sange. L-am vazut verde spre mov cand se innecase cu propria saliva, sugand dintr-o banala suzeta, in bratele mele. Dar era rozaliu ca un boboc de trandafir in ziua externarii, dupa 9 saptamani de spitalizare.

Zilele acestea Matei a implinit un an. Este un copil expresiv si curios cat 1000 de copii, dar mai presus de orice este un copil norocos. Merge in patru labe toata casa, se ridica singur in picioare la marginea patului, se catara si gangureste intr-una. Faptul ca am nascut prematur a fost sansa la viata pe care micutul meu a primit-o de la Dumnezeu iar el a fost un adevarat luptator. Am cunoscut foarte multi copii nascuti inainte de termen care inca nu au depasit problemele prematuritatii si nu se stie daca le vor depasi vreodata si ma intreb mereu de ce merit eu o astfel de minune. Nu pot decat sa ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru planul sau si sa ma bucur de aceasta imensa iubire pe care mi-a aratat-o.

angelaolaru1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: