Micuța noastră Înviere

Aniversam trei ani de căsătorie când am aflat că sunt însărcinată. A fost o veste de mult așteptată, ne doream să devenim părinți.

Perioada care a urmat a fost una foarte grea pentru mine, am avut grețuri atât de severe până la 12 săptamâni, încât abia reușeam să duc o viață normală. Am stat acasă la pat trei săptămâni, pentru că îmi era imposibil să lucrez… sau să fac orice altceva. Dar asta nu a fost totul: la 8 săptamâni am avut primele contracții și de atunci au început și problemele legate de dezvoltarea normală a sarcinii. Complicațiile au fost multiple, nu are rost să le enumăr acum. Îmi doream să se termine odată, să nasc, să scap de chin. Dar, cum se zice, „ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească!”

La 24 de săptămâni am avut o sângerare. Am mers panicată la spital, am stat internată 3 zile și cam atât… placentă jos inserată și făt de 22!!! săptămâni. Mă contraziceam cu medicul de gardă că fetița mea are 24 săptămâni. Medicul meu mi-a spus să nu iau în seamă astea, că sunt doar niște măsurători, niște parametrii… așa am și făcut. Am ignorat „măsurătorile, parametrii” și am stat cuminte la pat, așteptând să crească fetița noastră…

La 26 de săptămâni am inceput să am noaptea celebrele arsuri… sau cel puțin asta credeam eu că mi se întâmplă. Grețurile acelea severe au revenit, însoțite de o insuportabilă durere de cap, mă umflam pe zi ce trecea, ca un balon. Presimțeam că ceva, totuși, nu este în regulă. Nu era normal să mă simt atât de rău la acea vârstă de sarcină! Fetița nu mai mișca atât de mult ca și înainte, stăteam uneori ore în șir liniștită să simt o mișcare, orice… deja îmi făceam griji, pentru că nici burta nu mai crescuse în ultimul timp! Am mers, bine-nțeles, la control și mare mi-a fost uimirea când mi s-a spus: „copilul nu mai crește, lichid amniotic nu mai este, în condițiile astea sarcina se poate opri oricând în evoluție…”. Am simțit că îmi cade cerul în cap! Referitor la starea mea, mi s-a spus că am o colică biliară și „dacă vreți, puteți merge de urgență la Cluj”. Cum adică, dacă vreau… de urgență?!

Ceea ce a urmat a fost ca un film prost, cu buget redus: plimbări inutile între Cluj și Zalău, la Cluj eram studiată de rezidenți, la Zalău mă ignora toată lumea, în timp ce copilul meu se stingea încet, încet…

Din fericire aveam nevoie de un bilet de trimitere, nici nu mai știu acum pentru ce, dar cert e că în momentul în care am intrat în cabinetul medicului de familie, mi-a spus: „Draga mea, tu ai preeclampsie! În momentul ăsta te urci în mașină si te duci iar la Cluj, și nu te mai întorci de acolo! Dacă nu vor să te interneze, mă suni, dar de acolo nu mai pleci!” Mi-a luat tensiunea, să se asigure că așa e, și… asta am și făcut. Dar de această dată am mers la Stanca, așa mi-a zis dna doctor. „Să te duci la Stanca!” Nici nu știam cine e Stanca… un doctor, o clinică? Eram pierduți în spațiu…

În acea seară am ajuns la Clinica Stanca și din acel moment am fost pe mâini bune. Mi s-au făcut o mulțime de investigații și am primit toată îngrijirea necesară. Dar era prea târziu… doamna doctor îmi explica cu blândețe că trebuie să îmi facă cezariană în zilele următoare, deoarece copilașul nu  mai primește oxigen și nutrienți, și decât să mă chinui să nasc un copil mort, mai bine îl scoate cât este încă în viață. Șansele să se nască vie fetița noastră erau foarte mici, iar șansele de supraviețuire erau aproape nule. A fost un șoc pentru noi! Nu știam cum să gestionăm situația, ni se părea ireal.

Starea mea se agrava, iar în ziua următoare, când m-am trezit, nu mai vedeam! Aveam tensiunea 180/110, nu puteam să respir și simțeam că îmi explodează capul. Am fost dusă la terapie intensivă până când a venit doamna doctor de acasă și… nu am mai avut câteva zile la dispoziție, atunci mi-au făcut cezariană. Aveam 27 săptămâni. Orele care au urmat nu mi le amintesc cu claritate… știu că eram în sală, mă durea totul îngrozitor și… am auzit un scâncet. Am întrebat „Ea e?” „Dar cine altcineva?” mi s-a răspuns. În rest, nu mi-a mai zis nimeni nimic…

După operație a venit soțul la mine. Era speriat, agitat, dar de dragul meu încerca să pară calm. Mi-a spus că am născut o fetiță de 500 de grame și 35 cm, mi-a arătat poze… încă nu vedeam bine. A botezat-o, ca să nu moară nebotezată… și din acel moment am început să așteptăm cumplita veste de la Neonatologie… Dar ziua aceea a trecut, fetița noastră încă trăia.

A doua zi, dimineața la prima oră, m-am dat jos din pat, în ciuda protestelor asistentei, hotărâtă să merg să îmi văd copilul. Îmi doream să o văd în viață, deși în ziua precedentă, sub efectul morfinei și al anestezicului, am zis că nu vreau să o văd! Nu știam ce vorbesc, evident! Cum să nu îmi doresc să îmi cunosc copilul?

Ei bine, prima noastră întâlnire nu o voi uita niciodată. Era atât de mică, de nedescris! Încăpea în palma soțului meu. Avea degetele subțiri ca niște scobitori, pielea era transparentă, se vedea totul sub piele, era înconjurată de cabluri, sub o folie căreia nu ii înțelegeam rostul. Și, Doamne, cât se chinuia să respire! Spre uimirea tuturor, a respirat singură la naștere. Dar era atât de suferindă, fețișoara ei era atât de chinuită!

Greul abia atunci avea să înceapă! Eram în permanență cu sufletul la gură, tresăream când intra cineva în salon, crezând că mă anunță că fetița mea nu mai trăiește… A făcut o mulțime de complicații: hemoragie cerebrală gradul III/IV, nu i se putea ține glicemia sub control, nu urina, a avut infecție cu klebsiella, septicemie, apnee… Nu știu, sincer, cum a reușit o ființă atât de mică, de fragilă, să treacă peste toate astea!

Într-o zi a intrat doamna doctor în salon și inima mi-a stat în loc. Știam că nu e de bine… mi-a spus că au găsit-o cu spumițe și cu sânge la gură și că pot să merg să o mai văd o dată… Nici nu știu cum am ajuns lângă incubator. Îmi tremurau genunchii, respiram sacadat. Eram sigură că atunci se va sfârși totul. Ea stătea pe spate, nemișcată, era vânătă și limbuța ii atârna în colțul gurii, în care era sânge uscat. Nu voi uita niciodată acea imagine! Oricât m-aș strădui, nu pot să mi-o șterg din minte! Se vedea că nu mai poate să lupte. Atunci a fost prima și ultima dată când am plâns lângă ea. I-am spus că poate să se ducă, dacă nu mai poate să lupte, că noi nu ne supărăm pe ea, că o iubim. Și am plecat… am revenit seara, am găsit-o în aceeași poziție. Dar când i-am vorbit, și-a băgat limba în gură și și-a mișcat capul. Avea 6 zile, și scăzuse mult sub 500 g… nu mi s-a spus cât a scăzut după naștere… dar nici eu nu am avut curajul să întreb asta vreodată… era irelevant…

A doua zi eram în pragul disperării. Nu știam cum va fi viața mea de acum înainte… singura activitate care mă ținea pe linia de plutire era… mulsul. Știu, sună ciudat, dar mă mulgeam cu disperare la 3 ore, zi și noapte, ca să ii duc puiuțului meu lăptic. Sunt convinsă că laptele a ajutat-o foarte mult!!! Din a treia zi de viață a beneficiat de colostru… 0,5 ml la o masă, extrem de puțin, dar vital! După acea hemoragie i-a fost oprită alimentația, mă mulgeam doar ca să nu pierd laptele… mă întrebam, însă, pentru cine, dacă mai are rost. A avut!

Și-a revenit în mod miraculos, când chiar și doctorii erau aproape siguri că o vor pierde! După acel episod, a devenit stabilă, starea ei se îmbunătățea, creștea și noi ne bucuram de ea zi de zi. Nu știam dacă va trăi sau nu, dar ne-am propus să savurăm fiecare clipă petrecută alături de minunea noastră.

Tremuram de emoție când mergeam să o văd, câteva minute pe zi, dar acele minute mă făceau extrem de fericită, îmi dădeau putere să rezist până ziua următoare. Eram în culmea fericirii când mi se permitea să o ating! Când am ținut-o pentru prima dată în brațe avea 5 săptămâni și cântărea mai puțin de 1 kg. Capul ii era cât un ou de găină. Imi era frică să respir, ca nu cumva să ii fac rău. Nici măcar un pupic nu i-am dat, de teamă că o să o rănesc. Primul pupic l-a primit două săptămâni mai târziu, pe picioruș. Când am plecat de la ea, am zis că pot să mor liniștită. Atât de mult contau lucrurile astea atunci!

Așa au trecut 94 de zile de spitalizare, 94 de zile în care mă temeam, dar speram că totul va fi bine! Ziua externării a fost una dintre cele mai fericite din viața mea! Au fost multe momente de disperare, de teamă, dar și de bucurie și speranță. Important este că le-am depășit, că avem o minune de copil de care ne bucurăm zi de zi, clipă de clipă! Au trecut mai bine de 7 luni de când s-a născut, uneori mi se pare că au trecut într-o clipită, alteori parcă au trecut ani de atunci!

Am învățat multe, am învățat că prematuritatea nu înseamnă doar greutate mică la naștere, cum credeam înainte. Prematuritatea e greu de descris… înseamnă o luptă continuă pentru supraviețuire, apoi pentru o viață normală. Problemele de sănătate datorate prematurității pot fi multe și variate. Nouă, ca părinți, nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru sănătatea copiilor noștri, să le fim alături și să îi ajutăm să ducă o viață cât mai aproape de normalitate. Copiii prematuri vor fi mereu speciali, pentru că niște ființe atât de fragile care înving, totuși, moartea nu se pot pierde în mulțime! Noi, ceilalți, suntem doar martorii unor miracole… și datoria noastră e să ii prețuim pe micii luptători!

Fetița noastră e sănătoasă, vioaie, se dezvoltă armonios și Îi mulțumim lui Dumnezeu zi de zi că ne-a permis să fim părinții unui copil cu adevărat minunat, care a fost atât de aproape de moarte, dar a înviat. Numele ei este ANASTASIA și înseamnă… ÎNVIERE!

spiritualitateregio20140327_100824

spiritualitateregio20140409_230103

spiritualiotateregio20140426_152824

spiritualitateregio20140615_132759

spiritualitateregio20141028_165650(1)

3 Responses to Micuța noastră Înviere

  1. Doamne, ce fetita frumoasa si prin ce a putut sa treaca! Sa ii dea Dumnezeu sanatate!

  2. Doamne! Cu adevarat o minune de la Dumnezeu! Domnul sa te aiba mereu in paza Lui. Sa fi sanatoasa!

  3. Parau Mihaela Alina

    O poveste fosrte frumoasa…cata putere are un bebe ata de mic.Dumnzeu sa aibe grija de tine minune si mamici tale sa ii dea sanatate si putere sa fie mereu langa tine draga mica

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: