Minunea de nici 24 de saptamani

Povestea fetitei mele are  pana acum are un final fericit, ceea ce doresc din toata inima tuturor ingerasilor….

Ma numesc Cristina si locuiesc in Italia mai precis in Brescia…acum trei ani ma aflam in concediu in Bucuresti la mama mea si am inceput sa ma simt rau o zi,doua….si am facut un test de sarcina care a rezultat pozitiv…am venit acasa am vorbit cu doctorul meu si dupa parerea lui abia eram in doua luni asa ca era timp de ecografie, dar eu simteam ca nu era asa si astfel am programat o ecografie cu plata care arata fetita mea de 4 luni.

Am venit acasa si dupa o luna seara in pat am simtit ca un fluturas in burtica si am crezut ca puiul se misca am sarit in pat ca un copil mic de fericire, dar s-a terminat reped. In cursul  noptii nu puteam sa dorm, ceva inlauntrul meu ma ingrozea, am inceput sa ma uit la ceas si am observat ca miscarile erau la o distanta de o ora, apoi o jumatate de ora, la 8 dimineata erau la 20 de minute. Asa ca m-am hotarat sa ma duc la urgente cu cumnata mea la cel mai apropiat spital … cand m-au vazut practic m-au dat afara sa ma duc in alta parte, ca ei nu au ce sa imi faca… am plecat impreuna cu cumnata spre un alt spital … contractiile erau la 7 minute.

Pana la urgente erau din 2 in 2 minute. Acolo imi spun ca nu au ce sa imi faca si imi fac niste perfuzii pentru dureri, dau cateva telefoane si imi spun ca trebuie sa ma duc la un alt spital, avand in vedere ca erau doar 5 luni de sarcina si ” nu era un copil, ci in cel mai bun caz un avort” …dar eu imi vroiam fetita si atunci trebuia sa ajung la un spital care ma accepta …. Din pacate se afla la mai mult de 2 ore distanta la Seriate elicoptere nu erau disponibile si nici salvari, dar iata prima minune: o salvare privata aduce un pacient la urgente si se ofera sa ma transporte….drumul a fost infernal eram pe autostrada la o viteza interzisa cu sirenele care ma asurzeau si incercam sa tin fetita care vroia sa se nasca … ajunsa la spital in sfarsit imi pun perfuzii pentru oprirea contractiilor…fac analize…din punct de vedere medical era totul ok …

Sarcina era de aproape 24 de saptamani iar fetita cantarea aproape 600 de grame. Dupa trei zile imi opresc perfuziile pentru a le putea relua dupa 24 de ore. In acele zile am  stat la pat si am baut litri de apa, avand in vedere ca pierdeam lichidul, dar  in aceeasi noapte contractiile au reinceput, aveam frisoane si nu puteam vorbi de frig… M-a  gasit o asistenta clantanind din dinti si m-a dus la ecograf… au refacut analize etc. Dar nici o explicatie.

La 6 dimineata au incercat sa imi puna perfuzii din nou, dar inima mea de mama imi spunea ca puiutul meu va iesi asa ca l-am sunat pe tatic sa vine sa o vada poate era singura data…l-am asteptat…cum a ajuns am nascut-o, la ora 9.19. Asistenta a luat-o intr-o mana era minuscula.. . 22 centimetri si aproape 690 grame …diagnostic rapid …prematuritate extrema….sanse de supravietuire zero…dar o alta minune se intampla si puiul meu incearca sa respire, iar aceasta incercare a facut ca doctorii sa incerce si au supus-o la sustained lung inflection cu neo puff pentru 20 de minute, apoi au intubat-o pe caile tracheale.

…am asteptat 6 ore in fata usii la Neonatologia din Seriate pana au reusit sa o stabilizeze apoi am vazut-o …o Dumnezeule ca am vrut sa mor langa ea, era un puisor abia nascut avea pielea transparenta, i se vedeau toate vinisoarele…. in acea noapte am plans toate lacrimile pentru ingerasul meu….

A a doua zi era si mai rau,  cantarea 400 de grame, parca disparea…avea icter, iar la lumina albastra parea cu adevarat transparenta… I se face prima doza de surfattante esogeno…viata ei o numarau in minute… traia datorita aparatelor mecanice, primul a fost un ventilator conventional… In 25.08.11 reusesc sa gaseasca un medic dispus sa o opereze la inima pentru a inchide dottul de Botallo, dupa un tratament cu  ibuprofene si indometacina… hotararea era a noastra… deoarece nu avea sanse de supravietuire cu sau fara… pentru ei era acelasi lucru, dar eu o vroiam vie, vroiam sa o ating, asa ca am semnat si au operat-o, singura conditie a fost sa nu sufere… fiind atat de mica instrumentele sunt inexistente … fac totul ca pe orbeste… dar cand doctorul a iesit era vie… m-am uitat la ea o ora prin geam in timp ce doctori si asistente se schimbau pe rand pentru a-i putea pune o perfuzie…. nu avea vene sau mai corect erau ca firele de ata, orice intepatura imi ajungea la inima… au schimbat multe aparate pentru a o tine in viata, intra mereu in apnee. Maria folosea o concentratie de 100% de oxigen… la 32 de zile are stafilococ auriu.. la 35 de zile ii gasesc pneumatoceli bilaterali… o bula de aer in plamanul drept si ii baga un drenaj, apoi inca unul in stangul si inca unul in dreptul…era si asa plina de fire si ace, acum avea si trei tuburi care ii ieseau din plamanii care oricum nu functionau…. din  cauza acestei degradari respiratorii o pun la ventilatie de inalta frecventa oscilatorie, cu valori maxime de oxigen…apoi face bronhodisplazie… plamanii ei micuti sunt lipsiti de elasticitate, aerul bagat si scos de masinarii intra in plamanii ei in cantitate minima… la 2 luni si 2 saptamani o intorc pe burtica pentru prima data, a doua zi are soldul drept rupt…. este afectat de osteopenie de prematuritate ….. peste o saptamana o extubeaza si merge inainte cu fluxuri innale apoi cu BIPAP asociata cu terapie diuretica pentru bronhodisplazie, apoi cu oxigen liber in incubator, apoi o  ia de la capat …

A fost asa mereu: un pas inainte si trei inapoi… dar era vie… ma lasau sa stau cu ea de dimineata pana seara…

Cand am tinut-o in brate prima data avea 3 luni si 900 de grame, era minunata, iar sperantele mele au crescut…

Maria  nu a supt niciodata la san, pentru 6 luni a fost hranita artificial cu laptele meu, i-am facut prima baita la aproape 7 luni, am invatat-o sa suga din biberon pentru a se hrani normal… dupa sase luni nu am mai putut si am cerut sa mi-o dea acasa asa cu oxigen cum este… In prima zi am vrut sa o duc inapoi pentru ca incetase sa respire …

De atunci a inceput viata noastra: cu progrese in fiecare zi : mici, dar mari pentru mine…la un an si 3 luni i-am scos oxigenul…

Acum are 3 ani.

MULTUMESC DOCTORILOR AURIEMMA,BELLAN…SI CELORLALTI, CARE DESI NU AU CREZUT AU LUPTAT.

crinanicol1

crinanicol2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: