O incercare si o binecuvantare, in acelasi timp

Sa nasti prematur este o incercare si o binecuvantare in acelasi timp. Cel putin eu asa simt… in acest moment.

A fost o sarcina grea, cu probleme si stiam de riscul de a naste prematur, dar niciodata nu m-am gandit ca nu voi ajunge macar pana in luna 7 de sarcina… Andrei s-a nascut la 6 luni sau, mai exact, la 27 de saptamani si 6 zile. A fost cea mai urata zi din viata mea, desi ar fi trebuit sa fie cea mai frumoasa! A fost cea mai urata pentru ca stiam cat este de mititel si firav si nu stiam cat va fi de puternic. Cu aproape 2 zile inainte de nastere am ajuns la spital avand contractii dureroase si colul dilatat (am aflat ulterior). M-au trimis direct in sala de nasteri si nu pot descrie clipele alea groaznice cand ma rugam sa nu mai am contractii si sa vina cineva sa imi spuna ca totul este bine si piticul meu se va naste la termen… Dupa cateva perfuzii cu medicamente pentru oprirea contractiilor si un moment in care toata lumea a crezut ca pericolul a trecut, inevitabilul s-a intamplat si am nascut normal un strumf de 990 gr si 35 de cm, scor APGAR 6/8. Si de aici incolo a inceput sirul nesfarsit de agonie si extaz…

Primele zile au fost poate cele mai dificile, cand am fost foarte aproape de disperare si de a claca… Mergeam din 3 in 3 ore sa il vad si sa ii duc lapte, dar nu puteam accepta ca in incubatorul ala este copilul meu… ma duceam aproape ca la un strain.. nu simteam nimic matern si in acelasi timp parca il simteam la mine in pantec… Si nu, nu erau contractiile normale de dupa nastere, era altceva, care se petrecea in mintea mea… Insa, incet, incet m-am adunat si am inceput sa realizez ca omuletul ala atat de firav este al nostru, ca l-am dorit si ca il iubim si ca este pe atat de puternic pe cat de mic…

Doua saptamani jumatate a stat in salonul de terapie intensiva si alte trei jumatate la post-terapie, sectia de neonatologie din maternitatea unde am nascut. Tot timpul vestile despre starea lui erau „asa si asa”, dar am incercat sa nu imi pierd speranta niciodata. Si aici ma refer la speranta in Dumnezeu!

La 2-3 zile dupa nastere s-a descoperit ca are mici sangerari in stomac si i-a fost oprita alimentatia cu lapte matern…oricum ii dadeau doar 1 ml de lapte… Dupa cateva zile au reinceput alimentatia cu lapte de la mine, de data asta cu 0,5 ml…

Si asa au trecut 6 saptamani traite din 3 in 3 ore, de speranta si deznadejde, de lacrimi si zambete, de durere si bucurie, furie si resemnare… Cum sa explic durerea noastra, a celor din salonul 29, de mame fara copii in salon, cand le vedeam pe celelalte cum pleaca acasa dupa cateva zile, fericite, increzatoare si cu copii mari si sanatosi? Cum? Cum sa inteleaga cei si cele care nu au trecut prin asa ceva durerea mamelor de prematuri? Cum sa nu ma simt vinovata, ca din cauza unei malformatii a uterului MEU copilul nostru s-a nascut prematur?

Dupa cele 6 saptamani din maternitate au urmat alte 5 la Centru de Prematuri. Acolo stiam ca ajung copiii sanatosi care trebuie sa ajunga la greutatea de 2500 gr pentru a pleca acasa… Deci cand am fost anuntati ca vom fi transferati am fost in culmea fericirii! Si am ajuns la Centru intr-o seara tarziu, cred ca era 10, dupa ce toata ziua asteptasem, cu bagajele facute, ambulanta. A fost groaznic! Din nou!

A doua zi, vineri, era 1 martie si am fost anuntata de catre sefa Centrului ca piticul nostru nu e bine si ca nu stie de ce ne-au trimis cei de la spital acolo…Si ca, daca starea lui nu se amelioreaza, ne va trimite inapoi la spital. Ce am simtit? Agonie si disperare! Atat. Si era mare deja, avea 1500 gr!

Dar nu s-a intamplat chiar asa… dupa 4 zile de emotii, in care strumful se incapatanase sa nu mai puna pe el nici macar un gram, a inceput sa pape mai bine, sa creasca, altfel spus se acomodase si el cu noua locatie si cu noul personal.

Cele 5 saptamani petrecute la Centrul de Prematuri au fost mai usor de suportat pentru ca Andrei crestea chiar bine si capatasem incredere in medicul care se ocupa de el.Si chiar au trecut repede si momentul sa mergem acasa era tot mai aproape. Si daca era dupa mine, inca o luna as fi stat acolo, pentru ca acum mi-era teama de cum ma voi descurca singura cu el…

Nu a fost usor nici acasa, pentru ca nu aveam deloc incredere in mine si el era inca mititel. De fapt a fost chiar greu… a avut colici mai bine de 2 luni perioada in care nu mai stiam cand e noapte si cand e zi… Am fost nevoita sa ma mulg, in continuare, pentru ca nu a vrut sub nicio forma sa suga oricat i-ar fi fost de foame si asa au trecut aproape 11 luni de cand am nascut si Andrei este un copil minunat! Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si nu facut complicatii majore dupa nastere. Are o usoara hipermetropie la ochiul stang, facem kinetoterapie, a fost operat de hernie inghinala si mergem regulat la controale medicale (asta ar fi o alta tema de abordat). Cam atat.

Insa, altfel apreciez achizitiile lui decat daca ar fi venit pe lume la termen, altfel ne bucuram pentru fiecare lucru nou pe care il descopera! Si zi dupa zi, am invatat si invat sa fiu mama. Si nu orice fel de mama, ci mama de strumf prematur puternic si frumos!

Mamicilor de prematuri fiti puternice!!

Update: Povestea a fost scrisa anul trecut pe vremea asta, Andrei avea aproape 11 luni reale. Intre timp am trecut printr-un fel de depresie, mi-am revenit, Andrei a inceput sa mearga si e tot mai bine, iar eu incep sa ma simt iar norocoasa si puternica. Va pup pe toate!
1- la o sapt. de la nastere
2- la un an
3- oct. 2014

ralucaseffer1

ralucaseffer2

ralucaseffer3

 

One Response to O incercare si o binecuvantare, in acelasi timp

  1. Va pup Ralu, sunteti minunati!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: