Tudor, invingatorul de la 26 de saptamani

Dragi mamici,

cu siguranta povestea pe care am sa v-o spun nu difera de restul povestilor pe care le-ati citit deja. Despre prematuri care au supravietuit miraculos in ciuda problemelor lor de sanatate precum si venirea lor pe lume propriu zisa.
Insa povestea mea este putin diferita….
Sa incep prin a ma prezenta, ma numesc Maria , am 33 de ani si sunt mamica de prematur. (Ma simt ca la asociatia de alcoolici anonimi) :))
Nimic iesit din comun pana aici, iar voi cele ce ati cautat genul acesta de povesti in cadrul site-lui probabil sunteti deja viitoare mamici,cu probleme in sarcina si cu risc crescut de nastere prematura. Ce trebuie sa stiti inainte sa-mi parcurgeti povestea? Trebuie sa stiti ca nimic nu este intamplator in viata, si nici o poveste nu seamana cu alta. Fiti increzatoare si puternice! Minuni exista..si una din aceste minuni poarta numele de Tudor Bogdan ,si este fiul meu! ( FIUL MEU- nu credeam ca voi ajunge sa spun asta cu voce tare…suna minunat.)
Cum am ajuns aici este o poveste pe care am sa v-o spun cu drag….

M-am gandit intotdeauna ca ceea ce face cu adevarat o femeie sa fie implinita ,este aducerea pe lume al unui copil..insa nu m-am gandit in ruptul capului ca poate fi atat de greu sa si faci asta. Si aici nu ma refer la nastere ,la dureri sau travaliu…ci la toate adunate….Sa ramai insarcinata pentru unele dintre voi este precum ati manca un mar…pentru mine a fost precum as manca un pepene ( pe de-antregul, dintr-o bucata),adica aproape imposibil…dar printr-o minune,dupa o pierdere de sarcina ( in 2008, nastere la 23 de saptamani, o fetita de 545 gr,nastere normala,decedata) am aflat ca sunt insarcinata. Nu va pot explica in cuvinte bucuria imensa care mi-a umplut sufletul,ma simteam bogata..voi fi mama…in sfarsit…
Doar ca cineva de acolo de sus imi soptea …hei nu-i chiar asa usor….stai putin ca am ceva important de facut cu tine….asa ca la 12 saptamani m-a pufnit o hemoragie de toata frumusetea,cu cheaguri cat pumnul,care ne-a bagat in sperieti si pe mine si pe sot.
Am dat fuga la spital ,unde doctorita care era de garda a zis ca nu se mai poate face nimic,ca sigur este avort spontan. Am inceput sa plang ,sa jelesc rapusa de emotiile trairii pierderii unui copil. Cat stateam pe marginea patului asteptand sa pregateasca sala de chiuretaj, a venit o alta doctorita care vazandu-ma a spus ca vrea sa ma vada si ea, dar la ecograf. M-am intins pe pat resemnata,stiind ca nimic nu mai poate fi schimbat,sangele curgea in continuare in siroaie,ma simteam slabita si in acelasi timp nefericita. Reactia Dnei Doctor m-a surprins in prima faza, a inceput sa rada apoi uitandu-se la mine mi-a spus: “-mamico,copilul asta se tine cu dintii de tine, este lipit aici intr-un colt!Asta nu e de chiuretat, asta e de salvat!” Mi-a intors monitorul sa-l vad,si intradevar se vedea un punct inconjurat de multe lumini si umbre,o inima care batea. Am inceput sa plang ,acum nu stiu sa va spun daca de fericire sau de frica…stiu doar ca mi-a luat ceva timp sa prelucrez ideea “copilul asta tine cu dintii de tine”.( ce coincidenta si eu tineam cu dintii de el).Am fost dusa de urgenta in salon unde mi s-a inceput un tratament pentru oprirea hemoragiei. Dimineata a venit la vizita si medicul care mi-a urmarit sarcina (Dna Dr Brasoveanu Gianina-sp Ilfov), si mi-a explicat ca am fost o norocoasa ca printre acele cheaguri nu se afla si fatul. Am ramas internata 5 zile, timp in care mi s-au facut multe analize si mi s-a oprit hemoragia. Am mers acasa,cu specificatia ca nu am voie sa ma dau jos din pat decat sa merg la toaleta si sa ma spal. Avand experienta primei sarcini, si pierderea acesteia am facut in tocmai cum mi s a spus.Mancam in pat,faceam dus odata la doua zile si atunci sprijinita si ajutata, nu faceam nimic …stateam si citeam ,asteptam ca sarcina sa avanseze si sa mi cunosc copilul. (Aceasta idee m-a bantuit toata sarcina,poate si de aici determinarea mea ,consecventa mea,puterea mea.)
Dar cum v-am spus pepenele meu era prea mare pentru mine, la 14 saptamani m-au apucat contractiile. Habar nu stiam ce sunt alea,nu le mai simtisem de la prima nastere ,dar atunci eram mult prea speriata sa le procesez si sa mi le intiparesc,asadar am crezut ca bebele se agita si se misca,si ca intarirea burtii este ca bebele se incordeaza. Poate Dumnezeu m-a impins sa pun mana pe telefon si sa o sun pe Dna Dr,sa-i spun cele intamplate. M-a chemat de urgenta la spital unde in urma unui control am ramas din nou internata , de asta data nu cu sangerari ci cu contractii ( diazepam,nospa si scobutil-perfuzie).Am ramas internata alte 5 zile apoi am fost trimisa acasa cu specificatia sa nu ma mai dau jos din pat deloc…sa evit pe cat posibil. Zis si facut ,doar ca pepenele meu imi creea mari probleme…(app nici nu-mi plac pepenii) …Asa ca la 16 saptamani si 2 zile m-am trezit de dimineata si am mers la baie. Din obisnuinta imi verificam lenjeria (chiar daca nu gaseam nimic) dar acum am zarit un varf de ceva roz….era atat de mic incat sotul meu a zis ca degeaba sunt ochelarista ca sigur nu e nimic, e in imaginatia mea. Am sustinut cu tarie ca e ceva roz acolo si ca vreau sa mergem la dr. Trebuia sa mearga la servici, era dimineata la h 7.00 intr o duminica, dar cu toate astea am pus mana pe telefon si am sunat-o pe Dna Dr. Mi-a spus sa vin la spital unde urma sa ajunga si ea in jumatate de ora. Nu aveam contractii, nu sangerari ,doar o biata pata roz de marimea unui bob de mazare. Am ajuns inaintea doamnei Dr, si am asteptam cuminti pe hol. Nu era de servici ,deci venea special pentru noi ( direct de la o nunta unde fusese nasa,am aflat ulterior).
M-a urcat pe masa, m-a controlat si zice..nu-i nimic mamico,te-ai speriat degeaba….eu incep sa rad si spun foarte bine, mai bine asa decat sa fi fost altceva mai grav ,apoi o vad cum se schimba la fata,si cum din zambetul afisat anterior ,acum avea o privire rece si trista. M-a dat jos de pe masa,m-a asezat in fata ei pe pat si mi-a spus ” Imi pare rau mamico, ai sacul gestational in vagin ,ai dilatatie, chiar nu mai pot face nimic”
Nu stiu ce a mai spus pt ca nu-mi amintesc, nu am auzit decat cand l-a strigat pe sotul meu sa vina de afara. Cand mi-a vazut fata,a stiut. M-a luat in brate si mi-a vorbit,stiu ca a vorbit ca-l cunosc nu poata sa taca, doar ca nu l-am auzit ce-mi spunea. Am pus mana pe telefon si am sunat-o pe mama …i-am spus ca se intampla din nou..apoi am inchis,oricum nu puteam vorbi de plans si nu mai eram foarte coerenta. Dna Dr se uita neputincioasa la mine. Si ea este mama,si cred ca a vazut o groaza de cazuri ca cel care i se afisa ..dar tot nu poti sa ramai imun. Mi-a spus cu voce tare ceea ce alt doctor nu mi-ar fi spus,s-ar fi spalat pe maini si nu s-ar fi complicat…dar dumneaei….a fost alta poveste :” Putem incerca sa facem ceva,nu stiu daca vom reusi dar daca sunteti dispusi eu voi incerca,va trebui sa facem un cerclaj la cald,unde sa va imping sacul gestational inauntru si apoi sa stati la pat cat mai mult pana ajungem macar la 30 de saptamani”
Mai exista vreun dubiu ca am acceptat fara sa ma gandesc? Am spus ca fac orice…deci….am inceput sa mananc pepene :))
Am fost operata de urgenta ( slava cerului ca in loc de chiuretaj s-a pregatit sala pt un cerclaj) si dupa o alergie la cefort ( care s-a vazut imediat dupa operatie),iata-ma urcata intr-un pat ,intr-un salon cu alte 3 paturi ,cu perfuzie si cu indicatii clare “NU TE DAI JOS DIN PAT NICI LA BAIE”….
Asa au trecut zilele,zile in care m-am imprietenit cu o gramada de mamici care veneau si plecau ,care nasteau si plecau ,iar eu tot acolo..in acelasi pat de la fereastra pe care oricum nu puteam privi decat daca este zi sau noapte…sotul muncea ziua,iar noaptea ma pazea, imi punea plosca, ma facea sa rad…am mancat in pat (hranita de mama cu lingurita ,ca nu aveam voie sa-mi ridic corpul in sezut),m-am spalat in pat(cu carpe si servetele,iar pe cap avand parul foarte lung cu sticla de apa calda)tot ce tinea de mine faceam . Dna Dr ma vizita in fiecare dimineata sa ma incurajeze,sa-mi spuna ca mai avem putin…ca ziele trec,ca bebele creste si ca tot ce trebuie sa fac este sa stau cuminte.
Usor de zis…doar ca statul in pat aduce si unele probleme,am facut o pneumonie intestitiala, am fost trecuta imediat pe antibiotice( pana atunci nu stiam ca exista prelungire la branula ,pe unde sa-ti intre mai multe de-odata), dar m-a apucat tusea,tuse care nu avea de loc sa-mi faca bine,deoarece un efort oricat de mic,risca sa –mi rupa cerclajul si sa inceapa travaliul.Am trecut cu bine si peste acest episod,dar ceea ce urmeaza este exact ceea ce a pus capac la toata munca si efortul depus de pana atunci.
Lipsa miscarii si probabil mancarea  mi-au ingreunat iesirea afara, Nu avusesem scaun de 5 zile si toate eforturile doctorilor erau in zadar. Nu puteau sa-mi faca nimic.Am incercat cu alimente,cu medicamente…pur si simplu nu s-a rezolvat nimic.Intr-o duminica dimineata (duminica, se spune ca este zi de odihna ,la mine a fost fatidica,chiar si acum cand imi astern gandurile pe hartie ,tot duminica este ), am cerut sa merg la baie (impropriu spus pt ca eu foloseam plosca si faceam in pat),si stand de vorba cu sotul meu am simtit o caldura care imi invaluie corpul si in acelasi timp o eliberare. Reusisem sa ies, dar cand a dat sotul sa ia plosca,a inceput sa tremure.Stiam ca este ceva in neregula,am pus mana si mi s–a umplut de sange, am inceput sa ma agit…A chemat asistenta (sa va spun ce asistente de treaba am avut?cele mai dedicate si placute persoane pe care le-am intalnit –Ana-o tanara de o frumusete si o blandete rar intalnita,Dna Rita-o mamica cu 3 copii ,inalta si solida dar foarte sensibila, Nicoleta- o bruneta cu parul lung foarte frumoasa si descurcareata, Petronela- o femeie dulce si blanda—aceste doamne mi-au vegheat sarcina zi si noapte in ture,mi-au schimbat branule,mi-au dat incredere si putere.)care la randul ei a chemat medicul de garda. Dna Rita este o femeie care pare ca nimic nu o misca din ceea se intampla ,dar aceasta sarcina (povestea mea)  devenise parte din viata ei, era si lupta ei..asadar s-a agitat poate cu mai multa stapanire de sine decat am dat eu si sotul mei dovada ,dar a fost foarte eficienta. Dr care m-a controlat nu avea decat sa constate ceea ce nu vroiam sa aud, Cerclajul era rupt,firele ramasesera in plosca, dilatarea era de 3-4 cm ,si incepusem travaliul.Am sunat-o pe Dna Dr Brasoveanu sa-i explicam ceea ce tocmai se intamplase,dar dumneaei nu era in localitate asa ca tot greul a cazut pe umerii Dr de garda. Mi-au administrat ginipral si diazepam,in incercarea de a-mi opri contractiile si sangerarea.Au tinut legatura in permanenta cu Dr Brasoveanu, care le dadea indicatii precise cu privire la ce aveau sa-mi faca.Asa am trecut ziua de duminica.
Luni dimineata la prima ora a sosit si Dna Dr Brasoveanu. Au adus un ecograf in salon si au verificat fatul.Copilul era bine, lichidul era intact, doar ca contractiile nu incetau sa se opreasca. Aveam contractii din ce in ce mai dese si mai dureroase. Le scriam intervalul pe o carte de rugaciuni aflata la capul patului. Asistentele veneau si ieseau din tura, doctorii veneau si ma vedeau (nu conta ca nu eram pacienta lor) ,si toata lumea era angrenata in ceea ce parea a fi o lupta contra cronometru.Aveam 25 de saptamani. Mult prea devreme ca copilul sa fie bine intr-o eventuala nastere. S-a tinut cu dintii ca eu sa rezist cel putin pana la 28 de saptamani (deja scazusem targetul initialde 30 de saptamani). Am dus-o asa pana duminica cand deja durerile devenisera insuportabile.Dna Dr Brasoveanu a spus ca stie o solutie de a inceta contractiile doar ca nu o mai folosise pana atunci,dar ca in cazul de fata , nimic nu era de neincercat. Au venit niste reprezentati ai unui centru de distribuire al solutiei cu pricina,mi s-a explicat ca pretul este foarte ridicat ,dar ca il voi plati doar in cazul in care acesta isi face efectul dorit.
Am incercat si acest lucru ,dar din pacate nu se intrezarea nici o imbunatatire,din contra, contractiile erau din ce in ce mai dese,sangerarea nu se oprise iar  starea mea de spirit era din ce in ce mai precara. Luni dimineata dupa o noapte de chin,in care asistenta Petronela m-a tinut de mana si-mi contoriza contractiile,am cedat nervos.Am chemat-o pe dna Dr si i-am spus ca nu-mi mai doresc acest copil,sa-l scoata asa cum este,eu nu-l mai vreau.(Durerile si oboseala ,precum si neputinta ma facusera sa-mi pierd si ultima bruma de speranta)
Dna Dr a spus ca pt nimic in lume dumneaei nu renunta, am ajuns pana acolo,e pacat sa dam cu piciorul la tot ce am facut. Am plans,am implorat sa faca ceva sa nu ma mai doara,sa scap…dar tot ce-mi faceau era sa-mi mareasca doza de ginipral si diazepam.Aveam branule in ambele maini…pe una imi baga antibiotic( de teama infectiilor),pe cealalta tratamentul menit sa-mi opreasca contractiile.
Cand incepeau contractiile ma dadeam cu capul de tablia patului,strangeam din dinti si ma rugam sa treaca…(acele lovituri de tablia patului facandu-mi o vanataie pe frunte de toata frumusetea) dar ele nu se opreau…asadar luni seara in data de 18 octombrie au inceput din ce in ce mai tare si mai dese.
Dr de garda a spus ca nu se mai poate face nimic,ca nasterea este iminenta,si ca fatul nu are sanse sa traiasca daca il voi naste in spitalul Ilfov( ei nu au sectie de neonatologie si aparatura performanta).Asadar a sunat la spitalul Filantropia,de unde i s-a spus ca fatul este foarte mic,sarcina mica , nu are sanse de reusita si ca sa-l considere avorton. Dna Dr insa nu s –a lasat induplecata.A sunat de aceasta data la spitalul Polizu,unde i s-au dat aceleasi raspunsuri,insa care nu o satisfaceau. Am auzit-o cum striga pe hol “ voi nu intelegeti ca copilul asta are sanse sa traiasca? ,trimiteti o salvare, acum! “
Nici nu stiu de ce s-a zbatut atat de mult sa-mi gaseasca un loc unde sa nasc,dar acum privind in urma nu vreau decat sa-i multumesc pentru ca probabil fara dumneaei,povestea ar fi capatat un alt final.
A sosit salvarea,m-au urcat pe targa,am coborat la masina. Nu mai fusesem afara de saptamani,ploua marunt si batea vantul. Eram dezbracata si invelita cu o patura, asistenta Nicoleta imi tinea perfuziile,mama imi tinea mana,sotul se ducea spre masina lui care urma sa vina dupa mine la Polizu,ploaia imi uda fata,picaturile se amestecau cu lacrimile ce-mi curgeau necontenit. Eram speriata? Hmm, eram ingrozita!
Am ajuns la Polizu dupa un drum anevoios ( acum inteleg de ce este atat de important ca oamenii sa se dea la o parte din calea masinilor de salvare, oamenii nu inteleg ca in acea masina se pot da batalii de viata si de moarte..pana atunci poate nici eu nu intelegeam acest lucru…dar fiind in situatia data,am inteles ca orice minut conta..puteam naste in masina si totul s-ar fi dus pe apa sambetei),si odata ajunsi acolo m-au asteptau in usa nu mai putin de 5 doctori si cateva asistente. Nu stiam de capul meu si eram foarte speriata.
M-au urcat pe o masa, unde un dr m-a consultat. Aveam dilatatie 4. M-au dus in sala de nasteri, m-au asezat pe un pat, mi-au pus monitorul de contractii pe burta si m-au lasat acolo. Nimic nu se intampla. Ca prin minune si contractiile incetasera.Am adormit acolo,prin urletele si agitatia care se intrezarea dincolo de usa salii unde ma aflam. Alti copii veneau pe lume, eu asteptam.
Vazand ca nu se intampla nimic, dr de garda m-a mutat intr-un salon.
Problema mea era ca acum eram singura, fara asistentele mele dragi,fara Dr Brasoveanu…eram a nimanui. Sotul a incercat sa gaseasca un dr care sa ma ia sub aripa lui si dupa cateva incercari esuate ,printr-o cunostinta am ajuns la dr Cioflan Horia.
Asa a trecut si ziua de marti. Noaptea insa a fost o alta poveste.Am avut contractii foarte mari,mi-au facut dexametazona de urgenta crezand ca voi naste in acea noapte.Lucru care nu s-a intamplat ,doar ca durerile erau ingrozitoare.Am ajuns la dilatare de 6, insa nici membranele si nici apa nu se rupsesera.
Miercuri dimineata dr Cioflan a venit sa ma vada.Dupa o noapte de chin,fara somn de o saptamana si ceva am inceput sa plang si sa –l rog sa faca ceva…orice. M-a urcat pe o masa( am uitat sa mentionez ca aveam muschii atrofiati si ca toate deplasarile le faceam in carucior cu rotile si sprijinita din toate partile) si mi-a rupt membranele.Era de garda pana la ora 19.00 si se astepta sa nasc in acea zi. Am fost dusa in salon si monitorizata ,dar nimic nu se intampla. Ma simteam foarte bine,contractiile incetasera,am mancat si chiar am reusit sa dorm pana pe seara.Dr Cioflan a venit sa ma anunte ca pleaca..era ora 21.00 si vazand ca nu se intampla nimic a decis sa plece si sa vedem de dimineata ce urma sa mi se intample.Sotul meu se pregatea sa plece si el acasa….era inutil sa stea sa ma pazeasca cand nimic nu se intrezarea la orizont.A venit sa ma sarute si in clipa aceea am simtit cum fac pe mine la propriu ,doar ca nu aveam nici o putere sa opresc acest lucru ca sa nu spun sa –l controlez. Cu mine in salon se mai afla o doamna ,care mai nascuse inainte si a zis ca tocmai mi se rupsese apa. Era ora 22.00. Sotul a alergat la asistenta, care la randul ei a anuntat medicul de garda. Dr Pechi a venit m–a consultat si a spus sa fiu dusa in sala de nasteri. Am fost asezata in scaunul cu rotile special pregatit si impreuna cu asistenta si sotul am plecat spre blocul operator.Pe drum m-am panicat,am pus picioarele jos si am inceput sa indrug scuze de fel si fel, cum ca e prea devreme,ca nu pot sa nasc acum si ca nu vreau sa fiu dusa in sala de nasteri. Apoi , nu-mi amintesc cum am ajuns acolo stiu doar ca am fost primita destul de bine si ca toata lumea a incercat sa ma linisteasca. Am avut parte de o moasa ,pe numele ei Consuela,care mi-a fost alaturi mai mult ca o sora decat ca un cadru medical. M-au asezat in pat si mi-au pus pe vena fel si fel de amestecuri menite sa ma ajute in ceea ce tocmai incepuse a se intampla. Nasterea!
Ceea ce a urmat nu va pot dezvolta pentru ca se pare Consuela isi facuse treaba destul de bine, incat sa fiu indeajuns de ametita si prea putin constienta de ceea ce se intampla in jurul meu. Un medic rezident statea in dreapta mea si ma tinea de mana, Dr Pechi si Consuela stateau la picioarele mele spunandu-mi ce sa fac. Am simtit o mica piscatura,pe care Consuela mi-a descris-o ca fiind o taietura la nivelul vaginului,tocmai pt a usura nasterea. Nu a durat foarte mult.Mi s-a spus sa nu imping ,ca sa nu-l omor pe fat. Am stat si am asteptat sa se intample.Si s-a intamplat.
Aveam 26 de spatamani si 4 zile.
Am auzit in surdina un scrancet , ceea ce parea a fi de copil. Am intrebat :” este al meu?”
Consuela mi-a raspuns” dar al cui vrei sa fie, vrei sa-l vezi?”
Mi-am pus mana la ochi si am spus ca nu, atunci am vazut-o cu coada ochiului ca tinea in mana ceva, ca un pisic mic, care intr-o fractiune de secunda a disparut din raza mea vizuala.
Am ramas sa ma curete,sa ma coasa, sa-mi oblojeasca sufletul nu aveau cum….Nu eram fericita ca nascusem. Eram ingrozita ca nascusem si ca copilul avea sanse minime de supravietuire. Nu ma puteam bucura.
Ceea ce trebuia sa se intample peste alte 3 luni ..se intamplase atunci… 20.10 2010 la ora 23.25 a venit pe lume EL!
Tudor Bogdan s-a nascut cu 950 gr, 36 de cm si scor apgar 3.
Greutatea imediata nasterii a fost de 750 gr,a fost resuscitat si a fost ventilat mecanic. A facut fototerapie,datorita icterului, i s-au administrat antibiotice, i s-au facut 3 transfuzii preparate de sange. A fost intubat 19 zile cu incercari repetate de declupare de la aparate dar fara succes.
A fost hranit prin tub de gavaj ,la inceput cu cate 2 ml de lapte matern ,apoi am crescut usor la 3-5-7-9-10.ml etc,pana am ajuns la performanta de a bea 50ml de lapte la o masa.
Sansele erau minime ,chiar daca nimeni nu-mi explicase acest lucru,stiam!
Spitalul in care eram devenise casa mea.Copilul de la terapie intensiva era al meu. Tot ce trebuia sa fac era sa astept ca el sa creasca si sa devina un copil nou nascut normal.
Usor de zis, mai greu de facut. Daca pana atunci am intalnit doctori care imi vorbeau si ma linisteau,aici am dat peste doctori care abia te priveau si abia iti aruncau cateva vorbe (atunci ma durea,acum inteleg ca nu-mi puteau da sperante desarte, nu-mi puteau garanta ca Tudor va trai).
Mi-am vazut copilul a doua zi la pranz,cand am fost chemata la lactarium sa-i dau lapte.
M-am apropiat de incubator si am amutit. Bataile inimii lui de pe aparatele ce-l incojurau imi garantau ca el este viu,traieste,dar imaginea care mi se perinda in fata ochilor,ma deznadajduia.
Daca acela era copilul meu,era clar cel mai mic copil pe care il vazusem in viata mea, cam cat o sticla de suc de un litru,putin mai mic….nu avea carne pe el..se zareau venele prin pielea aceea care ii tineu stans oasele sa nu se franga.Si totusi , era copilul meu.
Am vorbit cu el,abtinandu-masa nu plang, nu stiam ce sa-i spun,mi-amintesc ca ceea ce mi-a iesit pe gura era menit sa starneasca rasul celor din jur….dar a fost singurul lucru de care am fost capabila in acele momente “ mai Casus Sclei,ce faci mai mami acolo,pai asa ne-a fost invoiala?”
Evident ca vorbeam singura,dar cumva cred ca stia cine sunt pentru ca saturatia ii crestea ori de cate ori ii vorbeam. A avut parte de multe porecle de-a lungul perioadei de incubator,de la tarzan,la mister musculo toate erau menite sa-i minimalizeze situatia in ochii mei.
A fost un pacient docil, nu a avut probleme grave de sanatate,a acceptat laptele, a fost tolerant la toate tratamentele de care a avut parte.
La controlul la ochi a iesit foarte bine desi atatea zile de intubare ar fi putut fi o problema.
Cand l-am atins prima data nu avea mai mult de un kg, si nu am putut decat sa i pun degetul meu in manuta lui.Instinctiv degetelele lui s-au inchis pe degetul meu.
Nu va pot spune ceea ce am simtit….Tocmai imi atinsesem copilul dupa cateva saptamani in care doar il privisem.
Apoi a venit si momentul sa-l iau in brate prima data. Mi l-au infasurat intr-un scutec,si mi l-au asezat in brate.Atunci am stiut ca EL este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat pana atunci.Daca pana atunci nu simtisem legatura dintre noi, acum ma inunda in toate venele. Eram din nou unu si acelasi. A zambit apoi a inceput sa suga.
L-am asezat la san ( sani,care mi-au creat multe probleme,deoarece aveam lapte foarte mult si pe nimeni sa suga indeajuns incat sa-i goleasca) si totul a devenit cat se poate de real.
Am petrecut ziua mea de nastere in spital. Implineam 29 de ani si singurul cadou cerut era sa plec acasa cu EL.
Am petrecut Craciunul in spital. Primul nostru Craciun impreuna era intr-un salon…si tot ce ma gandeam sa cer cadou, era evident EL.
In dimineata de 31 decembrie 2010, cand toata lumea  se pregatea sa sarbatoreasca trecerea dintre ani, Dna Dr Neonatolog Demetrian Mihaela mi-a dat cea mai minunata veste ….putem pleca acasa.
Tudor deja avea 2040 gr, si 40cm.Eram pregatiti sa pasim pragul spitalului.
Un inceput de an promitator, un nou inceput….
Poate am uitat sa mentionez persoanele care mi-au fost alaturi in aceasta a doua etapa a povestii mele, dar cu siguranta se vor regasi in cele ce urmeaza.
Fiecare Dr care a pus cate o piesa de puzzle in ceea ce a fost evolutia copilului meu,il voi purta in suflet pentru totdeauna. Dna Dr Demetrian, o dna blanda si calda, care mi-a dat speranta ca se poate, Dna Dr Ochianu, o dna foarte priceputa si in acelasi timp dedicata,Dna Dr Prof Stoicescu ,o dna fara de care mai mult ca sigur puzzle-ul nu ar fi fost complet.
Multumesc preotului spitalului care a avut bunavointa, sa –l boteze pe Tudor Bogdan la nici 4 zile de la nastere. Multumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce m-a facut sa traiesc…
Dupa 6 saptamani tintuita la pat in spitalul Ilfov,apoi dupa 2 luni si jumatate de stat in spitalul Polizu,inca tin sa-i multumesc lui Dumnezeu.
O sa ziceti ca sunt nebuna…nu,nu sunt! Sunt doar sigura ca Dumnezeu m-a ales sa fiu mamica acestei minuni ,pentru ca doar oamenii speciali pot fi mamici de prematuri.Iar eu sunt o mamica speciala!
Am ajuns acasa, si timpul a trecut.Acum Tudor are 4 ani, dar asternand aceasta intamplare pe foaie mi-am dat seama ca parca a fost ieri.
4 ani plini de necunoscut ,de bucurii si evenimente neasteptate,in care eu si sotul meu am invatat ca banii nu inseamna totul, ca uneori indiferent cati bani ai avea nu poti cumpara viata unui copil,am invatat sa ne iubim si sa ne apreciem mai mult.
A fost probabil cea mai grea cruce de dus in relatia noastra. Ne-am certat,mi-am varsat uneori neputinta pe el..dar a ramas acolo,asteptand sa ma intorc la el.
Acum suntem 3 si mai zilele trecute spuneam ca parca am cam uitat prin ce am trecut ,ce-ar fi daca am lua-o de la capat?
Ne-am uitat unul la altul si am inceput sa radem…am fi in stare…dar Dumnezeu stie ce ne harazeste viitorul! Poate vom avea o fetita….
Va atasez cateva poze ,din ceea ce a fost povestea noastra si va spun voua celor ce cititi:
Daca ati ajuns pana la final inseamna ca povestea mea v-a atins sufletul, poate sunteti viitoare mamici,poate sunteti mamici care au patit asta…dar indiferent de ceea ce sunteti nu uitati ca sunteti SPECIALE!
Dumnezeu alege cui sa dea copii speciali!

Cu drag ,Maria!

 

marianane1

marianane2

marianane3
2  Nov 2014

7 Responses to Tudor, invingatorul de la 26 de saptamani

  1. o poveste cu adevarat emotionanta si impresionanta… sunteti doi MARI luptatori!!!! multa, multa sanatate!

  2. Dragii mei luptatori! Va pupa si va imbratuseaza cu drag alte doua luptatoare! :*

  3. Incredibil! Citesc de la birou si incerc sa opresc lacrimile. Am fost la un pas de o poveste asemanatoare.

  4. Am plans in hohote citind povestea voastra si amintindu-mi de a mea, cu Polizu ca loc comun. Noi am fost ma norocosi, nasterea la 31+4. Atunci mi s-a parut ca e atat de devreme, insa auzind asemenea povesti, realizez ca am fost chiar norocoasa, fiind vorba si de sarcina gemelara.
    Oricum, greu cu prematurii, raman traume emotionale o perioada…
    Ma bucur din tot sufletul ca ati reusit sa treceti peste tot si ca Tudor e un baietel minunat si sanatos! Doamne ajuta pe mai departe si va doresc sa aveti si o fetita, daca aveti in plan :)

    • cand eu vedeam pozele voastre din spital postate pe fb , ma luau toate caldurile, retraiam acele emotii…asa ca stiu ce inseamna sa impartasesti aceleasi trairi… Multumesc lui dumnezeu ca totul s -a terminat cu bine! Multa sanatate celor mici! <3

  5. am citit povestea voastra cu puiul meu pe piept.si ea a venit pe lume la 26 sapt si 2 zile cu o greutate de 920g si 28 cm.dna dr Demetrian a fost si ingerul nostru doar ca noi am intalnit-o la filantropia.acum printesa mea are 4 luni si 3 sapt si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a lasat-o.sa fiti sanatosi si fericiti toata viata

  6. Emotionanta povestea. Am retrait citind printre lacrimi povestea nasterii baietelului meu. Acum realizez ca desi nascut la 32 sapt si 3 zile a avut problemele unui prematur nascut mult mai devreme. Multumesc lui Dumnezeu ca am trecut cu bine. Insa durerea a ramas si va ramane probabil multa vreme. Si eu simt la fel, copiii speciali sunt trimisi mamicilor speciale, mamicilor care pot trece prin asta si inca mai pot zambi ca si cum nimic nu a fost rau.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: