Un inger in Ceruri si unul pe pamant

 

Pentru noi cel mai urât an posibil a fost 2013 când fetița noastă de doar 4 luni a fost diagnosticată cu o boală rară fără tratament, după bucuria de a avea mult doritul bebeluș,șocul că o vom pierde în câteva luni și vom asista la stingerea ei încet încet, până la ultima răsuflare, până la ultimul zâmbet parcă mulțumit că se sfârșește calvarul,până la ultima clipă petrecută împreună cu corpul ei de îngeraș îmbrăcat în alb..s.a stins în mai, pe 12 când avea 7luni jumătate..Din suferință ne.am ridicat, nu am uitat.o și nu o vom face niciodată, dar mami are acum un îngeraș în cer căruia îi cerea mereu să o ajute să facă un alt bebe sănătos și ea să ne vegheze, și așa s.a și întâmplat, la nici 3 luni după moartea Nataliei am rămas însărcinată.
Soțul nu prea era convins că era momentul potrivit dar văzându.mă atât de convinsă că voi face un băiat sănătos s.a lăsat pe mâna mea..Am rămas însărcinată la începutul lui august,am făcut un test pe 11august seara și nu se vedea clar a doua liniuță, a doua zi aveam programare la ginecolog, nu s.a văzut nimic la ecograf dar eu simțeam că sunt însărcinată și seara am mai făcut un test..și a ieșit pozitiv..eram fericiți..dar știam și ce ni se putea întâmpla..
Fiind purtători sănătoși,șansele de a face un bebe bolnav sunt de 25% deci sunt practic obligată să fac vilocenteza care ne poate spune dacă fătul este sau nu bolnav ca prima fetiță..

Am făcut intervenția pe 7octombrie..știam ce presupune, un ac imens nu mă speria, nici gândul că exista riscul de avort în urma intervenției, nu mă gândeam că m.aș putea încadra în cele 2,5% riscuri de avort.
Era o zi ploioasă dar eu eram optimistă..După intervenție a trebuit să aștept jumătate de oră apoi să mai fac un eco să vedem dacă bebele era bine, a fost totul bine, mi.au zis să merg acasă și câteva zile să stau cuminte în pat fără mari eforturi.Am pornit spre casă dar în drum i.am zis soțului să facă putină piață dacă eu nu mă voi putea ridica să gătesc..așteptând în mașină am simțit o pierdere de lichid..nu era mult ca să mă sperii..După alte 2 minute și un strănut mai mult lichid..nu era sânge dar era lichid amniotic pentru că recunoșteam mirosul..Am început să tremur, am pus mâna pe telefon și am sunat la spital unde mi.au zis să mă întorc de urgență..soțul s.a speriat mai rău ca mine chiar dacă nu recunoștea, am ajuns la spital, fără să mă gândesc să apelez la cineva,m.am dus la lift care era plin,fără să mă gândesc la consecințe am luat.o pe scări două etaje pentru a ajunge cât mai repede la cabinetul unde făcusem vilocenteza..intru în cabinet..nu era nimeni, pe hol nu era decât o doamnă care aștepta orele de vizită pe secție..eram destul de stăpână pe mine..până când am coborât ochii..pierdeam sânge, am început să tremur fără control apoi să strig că pierd copilul iar doamna de pe hol să urle pe secție după ajutor, dintr.odată de pe toate ușile au ieșit 3 medici 2 asistente,inclusiv medicul și asistenta cu care făcusem vilocenteza..una dintre doctorițe era cea cu care născusem fetița,a trebuit să îi explic pe scurt ce se întâmplase cu fetița, s.a schimbat la față timp în care deja îmi instala toate aparatele alea..soțul rămăsese în urma mea, a urmărit sângele pe care începusem să îl pierd, plângea pe hol, era mai speriat decât mine..

Eram pregătită să nu aud nimic la ecograf..dar s.a auzit..nu îl pierdusem..eram fericită..Am rămas în spital două zile apoi a trebuit să fiu cuminte și să iau ceva pastile..așa am făcut..

Doctorița care îmi urmarea sarcina mi.a trimis mesaj la două săptămâni după vilocenteza care suna așa “băiat sănătos felicitări”.
Eram fericiți, am simțit că va fi bine, trebuia, meritam..apoi..la 33 de săptămâni au început niște scurgeri, nu abundente, nu era apa,știam ce înseamnă să ți se rupă apa, doar avusesem deja o sarcină..totuși am vorbit cu doctorița, mi.a zis să merg la spital dacă nu încetează dar pentru două zile nu am avut nimic, apoi vineri dimineață aveam vizita cu doctorița mea, nici ea nu credea că sunt membranele rupte dar pentru siguranță m.a trimis în spital să fac testul să fim siguri că nu e lichid amniotic..dar era.
Când au văzut testul pozitiv au sunat la alt spital, ei nu sunt pregătiți pentru prematuri,au luat legătura cu alta maternitate cu echipă de neonatologi și m.au trimis acolo.Nu mă gândeam că voi naște, mă gândeam că vor face ceva să îl țină măcar până face 36 de săptămâni,mi.au făcut două zile antibiotic pentru prevenirea infecțiilor și cortizon pentru maturarea plămânilor bebelușului.Luni dimineață au decis să îmi inducă nașterea..dar abia după 5 încercări s.a declanșat travaliul care nu a fost chiar lung, eram și curioasă și nerăbdătoare și îl mai vroiam încă în burtă pentru a fi mai în siguranță, îmi era frică de alte aparate atașate pe copil, alte sunete ale oximetrului, îmi era frică să retrăiesc ce trăisem cu Natalia.. La 7 m.au dus în sala de nașteri, nu prea îmi era dragă obstetrica cu care nimerisem să nasc,parcă nu mă înțelegea deloc.La 8 mi.a făcut ultimul control,6 centimetri, avea timp destul să se pregătească și să cheme și neonatologia cu echipamentele de rigoare dar…la 8 și 20 am zis că trebuie să împing, obstetrica nu mă lăsa dar nu e o chestie de care te poți abține, s.a speriat și ea, nu erau pregătite,4 centimetri în 20minute, aproape imposibil, nu am apucat să mă întorc cu burta în sus că patrick era deja pe pat..era așa mic și cu o culoare atât de ciudată dar totuși arată mai bine decât mă așteptam, avea și obrăjori, semăna cu Natalia doar că era mai mic,când a plâns m.am mai calmat, au intrat neonatologii cu incubatorul și mi l.au luat dar apucasem să îl țin două secunde în brațe, să.l admir, era atât de mic și de drăguț, abia asteptam să îl țin mereu în brațe..soțul s.a dus după el la neonatologie dar nu îl lăsau să îl vadă, asta ne.a preocupat, dar pe la 11noaptea în picioare m.am dus să îl văd..îmi era un pic de teamă să îl ating, să nu îl rănesc..avea branula atât de mare în comparație cu mânuța, fire peste fire lipite pe corp și în talpă..era conectat la un aparat, cunoșteam deja aparatele alea, știam să le citesc, știam ce înseamnă cifrele alea, știam că respiră bine, știam că numărul bătăilor inimii este bun..
Am născut un băiețel sănătos chiar dacă e prematur de 34 de săptămâni,2215grame și 44 centimetri , cât o păpușică, dar era sănătos, avea doar nevoie de căldurică, am stat încă o săptămână separați, el la terapie intensiva eu în maternitate dar eram practic tot timpul cu el, joi dimineață l.au scos din incubator și l.au pus în pătuț normal, eram prima mămică ce intra dimineața și ultima ce pleca seara.
Trebuia să stăm acolo până ce ar fi împlinit 36 de săptămâni.

Sì pe 1 aprilie am ajuns acasă, în sfârșit acasă.

Facem vizite la neuropsihiatrie, așa fac aici prematurii, totul bine, mai facem una când va începe să pășească și să rostească câteva cuvinte și apoi gata.

borotto3

borotto2

borotto6

borotto7

borotto8

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  • Alege o tema: